La recomandarea lui Jojo din grupul Poteci Însorite, am pornit într-o expediție prin Munții Măcinului — o călătorie prin cei mai vechi munți din România și printre cei mai vechi din Europa. Formați în timpul orogenezei hercinice, Munții Măcinului sunt adevărați martori geologici ai sfârșitului Paleozoicului, cu siluete de tip inselberg – munți insulari care se ridică spectaculos din câmpia dobrogeană.

Situat în colțul de nord-vest al Dobrogei, acest masiv stâncos domină Ostrovul Brăilei cu peste 300 de metri și se întinde sub forma unei culmi deluroase înguste – Pintenul Bugeacului – până aproape de Galați. Cel mai înalt vârf, Țuțuiatu (467 m), străjuiește această zonă aridă și misterioasă, urmat de Pietrosul Mare (426 m) și culmea Pietrosu, care se domolesc treptat spre nord-vest, pierzându-se în relieful joasă al zonei Văcăreni și Bugeac.

Expediția noastră a fost mai mult decât o simplă drumeție — a fost o invitație la descoperirea unei lumi arhaice, unde stânca, soarele și vântul spun povești vechi de sute de milioane de ani. În continuarea articolului, vă povestim despre traseul parcurs, pe poteci marcate și nemarcate, prin chei ascunse, șei, brâne suspendate și culmi cu priveliști amețitoare, într-o aventură ce ne-a făcut să simțim că Măcinul nu ezită să te surprindă!

Traseul pe care îl prezentăm în acest articol este unul deosebit de spectaculos, destinat celor care caută aventura dincolo de marcajele clasice. Pornind de la Copacul lui Mircea Bezghereanu către Valea Cozluk, prin Cheile Chediului, urcăm spre Șaua Moroianu și apoi spre Șaua Ditcova, de unde continuăm coborârea pe sub vârful Cartalu, spre Brâna Mare. Traversăm brâna spre vârful Călcata, urmăm traseul crestei spre Carabalu și ajungem într-un final la Tutuiatu — cel mai înalt punct al Munților Măcinului — pentru ca în cele din urmă să coborâm de la vârful Ghiunaltu, pe un traseu nemarcat, până în valea Carabalu, trecând și pe lângă un concasor dezafectat ca apoi să ne finalizam coborârea în apropiere de traseul Dealul cu drum.

Iată mai jos traseul abordat, aplicația Mapy ar putea avea câteva mici abateri de la traseul parcurs de noi. Traseul este totuși destul de intuitiv și nu ne-a dat bătăi de cap.

Începând din apropierea Văii Cozlukului, căutam poteca spre Cheile Chediului, traversând pădurea tânără de la poalele Măcinului. Totul era verde și frumos, iar peisajul era acompaniat de cântecele păsărilor, specifice acestui ecosistem divers. După aproximativ 20–30 de minute de mers din punctul de plecare, urmând o potecă ce merge paralel cu muntele, am găsit și traseul care urcă spre Cheile Chediului, continuând apoi de-a lungul cursului pârâului și al potecii.

Curând am ajuns la o mică cascadă din chei. Priviștile de până acolo ne anunțau că urmează momente impresionante în continuarea urcării noastre. În stânga se înălța peretele muntelui Cozluk, iar în dreapta se afla o formațiune stâncoasă numită Turnurile Ioaneșului, ce includea Acul de Sus, Degetul Roșu și Acul Crucii.

De la mica cascadă, care avea aspectul unei săritori, am ales să continuăm urcarea pe partea stângă, ceea ce ne-a condus pe niște brâne expuse, pe marginea peretelui Cozlukului, urcând din ce în ce mai sus spre capătul cheilor. Aici am făcut o scurtă pauză. După multe poze și o întâlnire neașteptată cu un câine — care, cel mai probabil, ne urmărise fără să-l observăm și care apoi a decis să ne însoțească — am continuat pe marginea peretelui, în amontele Chediului.

La un moment dat, am coborât de pe brâne printre copaci și tufișuri, folosind crengile pentru susținere, și am ajuns într-o zonă mai înaltă, acoperită de mușchi și pietre. Am continuat urcușul prin mijlocul văii, până în Șaua Moroianu, de unde am pornit mai departe către Moroianu 2.

De acolo am continuat pe traseul de creastă nemarcat către Șaua Ditcova, privind mereu la stânga noastră către câmpia dobrogeana ce se intindea frumos de la poalele muntelui.

Din Șaua Ditcova am început coborârea pe poteca marcată cu triunghi roșu, care ocolește vârful Cartalu, făcând și o scurtă oprire în Poiana cu Bujori, unde am surprins câteva imagini cu priveliștea. Din păcate, la momentul expediției, bujorii nu înfloriseră. Am continuat apoi până în apropierea traseelor de escaladă din zona rezervației științifice Moroianu și ne-am oprit în dreptul potecii nemarcate care duce spre Brâna Mare și peretele Amurgului.

Informațiile despre zona de escaladă, dar și despre Brâna Mare, le-am cules de pe site-ul Romania-Natura84 și am ales să includem o parte din ele în articolul nostru.

Iată și două imagini care ilustrează dispunerea Brânei Mari, aceasta fiind și secțiunea cea mai complexă a traseului.

Înainte să continuăm spre brână și să începem abordarea acesteia, am făcut cu toții un scurt briefing, în care am stabilit câteva reguli de urmat, precum și un traseu alternativ, de rezervă, pe deasupra — din Șaua Ditcova, pe nemarcat, spre vârful Cartalu, apoi reintrând pe traseul planificat al zilei.

Nu a fost însă nevoie de reconfigurarea traseului, iar expediția s-a desfășurat conform planului. Ajunși la intrarea pe brână, prima zonă care ne-a pus în dificultate a fost o scobitură în stânca peretelui Amurg, pe care a trebuit s-o ocolim pe sub, printr-o zonă foarte abruptă, cu pereți de stâncă în stânga și cu peretele Amurg deasupra, în dreapta, împreună cu scobitura ce bloca înapoi accesul pe firul brânei.

După ce am trecut de acea scobitură și am ajuns pe firul Brânei Mari, am fost impresionați de cât de impunători sunt pereții de stâncă din zonă, oferind trasee spectaculoase de escaladă. Privind în jos, în golul Văii Ditcova, de pe muchia superioară a Peretelui de Jos care coboară în Brâna cu Fereastră, ți se tăia respirația, iar dacă priveai în spate spre munte, erai întâlnit de imensitatea Peretelui Amurg și a Peretelui de Sus. Detaliile tehnice pot fi observate în cele două imagini de mai sus.

Continuând, am ajuns într-un punct unde track-ul GPS nu mai era foarte clar, așa că am revenit la metoda clasică: ne-am orientat după hartă, căutând constant să urcăm și să ne menținem cât mai spre dreapta, pe firul izvorului Cartalu, care părea secat sau cel puțin acoperit de frunze, dând această impresie. La scurt timp după, am ieșit în „golul alpin”, direct pe traseul marcat cu triunghi galben, de unde am continuat lejer spre vârful Călcata.

De la vârful Călcata am continuat pe traseul marcat cu triunghi galben, trecând pe sub Șaua Călcata. Am făcut o pauză binevenită la izvorul Moș Matei, unde ne-am alimentat cu apă rece și curată, o adevărată resursă prețioasă în mijlocul acestei zone aride.

După ce ne-am refăcut proviziile, am reluat drumul spre nord, urmând marcajul prin pădure, pe lângă vârful Tăpșanu. La un moment dat, poteca s-a intersectat cu traseul de cicloturism, marcat în tandem cu cel de drumeție cu cruce roșie.

Am continuat pe lângă masivul Carabalu, urcând apoi ușor spre Șaua Carabalu, unde am părăsit marcajul cu cruce roșie și am urmat traseul marcat cu triunghi albastru. Pe acest segment, ne-am oprit pentru câteva momente de relaxare la o băncuță, la intersecția de unde puteai merge tot pe traseul marcat cu triunghi albastru către Luncavița sau către poteca nemarcată denumită „La Împins Vagoane .

De acolo, am continuat spre vârful Țuțuiatu, cel mai înalt punct al Munților Măcinului, unde am ajuns în scurt timp. A urmat o pauză mai lungă, timp în care am mâncat, ne-am odihnit și, desigur, am făcut multe poze, bucurându-ne de panoramele largi care se deschideau către localitatea Greci.

De la vârful Țuțuiatu, ne-am întors puțin pe traseul pe care urcaserăm, apoi am cotit la dreapta, părăsind marcajul pentru a continua pe un traseu nemarcat către vârful Ghiunaltu. Și aici, priveliștile au fost spectaculoase, oferindu-ne o panoramă amplă asupra zonei deja parcurse, cu culmile și văile Munților Măcin desfășurându-se în toată splendoarea lor sub razele blânde ale după-amiezii.

De la Ghiunaltu, am schimbat direcția către stânga, coborând pe poteci nemarcate spre zona Buduru. Înainte de a ajunge acolo, am cotit din nou stânga pentru a intra pe traseul ce urmărește valea Carabalu. Această secțiune ne-a delectat cu peisaje pitorești — vederi largi asupra Munților Măcin și a câmpiei dobrogene, în timp ce poteca șerpuia lin pe muchia muntelui, strecurându-se printre stânci și copaci uscați, până când a început să coboare spre pădure.

Intrând în pădure pe valea Carabalu, am regăsit un ritm mai domol. Traseul a devenit lejer, iar în scurt timp am ajuns la binecunoscuta Cișmea a lui Orghidan. De acolo am continuat pe vale, pe un drum debleu, în direcția potecii cunoscute sub numele „La împins vagoane”. În cele din urmă, am ajuns la un concasor dezafectat, decorat cu câteva desene interesante, unde ne-am oprit pentru o sesiune scurtă de fotografii.

Am urmat apoi terasamentul fostei căi ferate industriale Turcoaia–Greci, care ne-a condus până în zona de ieșire din traseu, în apropierea începutului marcajului „Dealul cu drum”. De aici, am mers pe lângă liziera pădurii până la locul unde ne lăsasem mașina. Încheierea traseului a venit cu ultimele cadre surprinse asupra munților și câmpiei, iar în cele din urmă am făcut fotografia de grup lângă copacul care ne întâmpinase la începutul aventurii.

În concluzie, traseul a fost o adevărată experiență — provocator, variat și extrem de ofertant din punct de vedere peisagistic. Ne-a pus mintea la contribuție și ne-a demonstrat, încă o dată, cât de subestimați sunt acești munți, în ciuda frumuseții și bogăției lor. Echipa Explore Focus recomandă cu căldură parcurgerea traseelor din Munții Măcinului și vă invită să descoperiți alături de noi și alte rute spectaculoase în expedițiile viitoare.

Articol scris de Emil Sandu și Corban Alexandru.